Pagină web realizată în programul pentru creare site-uri WebWave

           La naștere un copil este foarte neajutorat și are nevoie de mulți ani pentru a se transforma într-o ființă umană funcțională. Pentru ca această dezvoltare să fie posibilă, copilul are nevoie de ajutor, acesta fiind și motivul pentru care bebelușul se naște cu o tendință de a iniția contact, în scop de îngrijire. Mai ales în primii ani de viață copilul depinde de mediul în care trăiește, pentru grijă, căldură și securitate. Pentru a crește și a ne dezvolta, contactul uman este imperios necesar. Fără el șansele de supraviețuire sunt minime.

        Pentru a-i mobiliza pe cei ce au grijă de ei, copiii au o serie de comportamente înnăscute. Prin plânset, gângurire, bebelușul îl cheamă pe cel care are grijă de el și încearcă să-l țină în apropiere. Astfel se formează experiențele de atașament, adică copilul își formează o idee despre comportamentul îngrijitorului, în special legat de nutriție, grijă, căldură, contact, siguranță și reține care dintre propriile comportamente provoacă reacția dorită din partea îngrijitorilor.

Sunt patru stadii de dezvoltare a atașamentului copilului (conform studiilor lui John Bowlby):

Faza 1: de la naștere până la 3 luni

          Bebelușii reactionează la fețele și vocile umane. Nou-născutul știe intuitiv că trebuie să țină persoana aproape și se va atașa de această persoană. Unul dintre comportamentele principale de atașare prin care copiii aproprie adulții este zâmbetul. Când bebelusul se uită în ochii părinților și zâmbește, părintele simte ca și când ar fi obținut o dovadă a afecțiunii, ceea ce duce la continuarea intensificării sentimentului de iubire la părinte. Chiar și străinii pot avea această experiență cu un bebeluș. Acest zâmbet face ca părinții să simtă că au o legătură specială cu copilul. Impreună cu zâmbetul începe și gânguritul. Gânguritul, plânsul și zâmbetul încurajează interacționarea și are ca scop ținerea în proximitate a figurii de atașament, de obicei mama. Bebelușii au și la nivel de reflexe două metode ”de agățare”: prima este reflexul de prindere (manifestat prin încleștarea mâinii cănd palma este atinsă) și cea de-a doua este reflexul Moro (întinderea mâinilor și a picioarelor și retragerea lor consecventă). Alături de reflexul de supt, aceste comportamnte de atașare au rolul de a aduce mama și copilul aproape.

Faza 2: de la vârsta de 3 până la 6 luni

          În mod tipic în acest stadiu bebelușul este centrat pe persoanele de încredere. De la vârsta de 3 luni apar o serie de schimbări în comportamentul copilului. Numeroase reflexe dispar iar comportamentul social devine selectiv. Intre vârsta de 3 și 6 luni copiii se focusează pe persoanele cunoscute. Incepând cu perioada dintre vârsta de 4 și 5 luni bebelușii gânguresc doar pentru persoanele pe care le recunosc. Plânsul este provocat de plecarea persoanei preferate, adică a persoanei care este obiectul central al atașamentului.

Faza 3: de la 6 luni până la 3 ani

          Această perioadă este caracterizată prin căutarea activă a proximității. După 6 luni copilul dă foarte mare importanță prezenței figurii de atașament și plânge frecvent când aceasta pleacă. După 7 luni copilașul poate să se târască și urmărește într-un mod activ un părinte care pleacă. Copilul începe să vocifereze în timpul acestei perioade. Plecarea celui care oferă îngrijire este stimulul care activează comportamentul de căutare, pentru că îngrijitorul este punctul sigur de unde copilul poate explora lumea. În timpul acestei faze, atașamentul devine mai intens. Dacă copilul este abandonat de îngrijitor, acesta poate să dezvolte anxietate de separare. Aceasta devine mai evidentă când copilul între 7 și 9 luni dezvoltă o frică de străini. Când apar persoane străine, copilul se agață de părinți. Aceasta este perioada în care o separare de figura de atasament poate avea efecte dăunătoare, chiar traumatizantă. J. Bowlby (1984) sugerează că o separarea de figura de atașament între vârsta de 6 luni și 1 an – când copilul este în plin proces de dezvoltare a atașamentului cu o figură centrală – este cea mai dăunătoare. Heim și colaboatorii (1997) au descooperit că o separare timpurire este asociată cu dezvoltarea anxietății și a tulburărilor afective.

Faza 4: de la 3 ani până la finalul copilăriei

          Caracteristica acestei vârste este comportamentul de parteneriat. Înainte să atingă vârsta de 2-3 ani, copiii sunt centrați pe nevoia lor de a fi cu un îngrijitor. Nu sunt conștienți de scopurile îngrijitorului, dar – subconștient – rezonează la nevoile părintelui. În această fază, comportamentul copilului suferă modificări, ajungându-se la un comporatment comun, reducându-se egocentrismul iar copilul este capabil să întreprindă activități noi cu persoanele din jurul lui.  Compoartamentul de joacă cu alți copii devine mai intens și mai cooperant.

          Atașamentul format în copilărie spune ceva despre expectanțele de  ajutor și sprijin legându-se astfel de sentimentul de autonomie. Un atașament sigur este asociat cu așteptări mari referitoare la ajutor și independență/autonomie ridicată; un atașament nesigur este asociat cu o autonomie/independență redusă și așteptări mai scăzute referitoare la ajutor; atașamentul anxios-dezorganizat este cel mai problematic, fiind asociat cu o autonomie și o independență falsă și de nicio așteptare referitoare la ajutor și sprijin. Atașamentul anxios-respingător este aproape de autonomia și independența falsă, iar atașamentul evitant-anxios nu are nici un fel de expectațe referitoare la ajutor.

          De aceea, a răspunde la nevoile copilului într-o manieră atentă, fără a-l răsfăța, este baza dezvoltării autonomiei, a independenței și a formării relațiilor semnificative de durată pentru copil și viitorul adult.