Pagină web realizată în programul pentru creare site-uri WebWave

          Ideea că destinele noastre ar putea fi influențate de istoria psihologică a generațiilor anterioare este extrem de veche. De exemplu, medicina chineză și cea africană, spre deosebire de cea occidentală, iau în considerare boala în context familial și genealogic. Se pare că legea genealogică și raportarea la străbuni definesc într-o mare măsură legăturile, drepturile, îndatoririle și identitățile care structurează ființa umană.

           Dar cine este psihogenealogul? Și ce face el? Este un psiholog care caută și analizează legăturile contextuale și transgeneraționale în cadru unei familii extinse (parinți, bunici, străbunici). În principal, munca sa constă în a se concentra asupra acelor segmente din povestea vieții noastre care nu are legătură cu noi. De exemplu, s-ar putea ca bronșita cronică să ți se tragă de la faptul că străbunicul tău s-a sufocat într-o tranșee, lucru care ți-a fost ascuns deoarece, la întoarcerea din război străbunica l-a respins. Odată dezvăluit acest aspect bronșita se amelioreză puternic și se vindecă.

          Astfel se pune întrebarea: cum de un secret de familie, adică un eveniment negativ din trecut, să aibă consecințe, câteva generații mai târziu? Se pare că oriunde vei ajunge, istoria familiei tale te va urmări și te va readuce constant în trecut, făcându-te să repeți la nesfârsit același scenariu, cel puțin atâta timp cât nu iei hotărârea de a înelege ce s-a întâmplat și a-ți schimba viața.

          Reconstrucția arborelui genealogic poate începe prin cercetarea istoriei familiale. Fiecare membru din familie vine cu ceea ce știe despre înaintașii săi. Astfel, punând cap la cap informațiile, vei obține istoria neamului tău, adică arborele genealogic, activându-se o memorie care traversează timpul, epocile, evenimentele și ajunge în conștient sub forma unei amintiri căreia i se dă un anumit sens. În nenumărate terapii, psihologii recunosc influența familiei și în special a eșecurilor acesteia, importanța ne-spusului, a secretelor de familie și a zestrei psihologice moștenite de la o generație la alta.

          Numeroase tulburări pot avea ca sursă faptul că străbunii noștri, înainte să moară, nu s-au putut elibera de traume: de suferințe sau de iluzii. În termenii lui Nicolas Abraham, fantoma (adică secretul de familie referitor la un străbun căzut în dizgrație sau care și-a dezonorat familia) este o ”patologie a inconștientului care se transmite de la generație la generație”. Este o traumă care se transmite generațiilor următoare sub formă de ”secret de familie”. Aceste traume individuale pot fi asociate cu traume colective, războaie, deportări etc. În teoria clinică, fantoma nu este un străbun care le face feste descendenților, ci o structură emoțională, familială sau colectivă care ne transmite că nu a fost cu adevărat îngropată. Cu alte cuvinte, fantoma este o formă emoțională, familială, culturală sau socială, pe care copilul, construindu-si propriul mental pe baza structurii mentale a părinților, a reprodus-o. Acest proces se derulează când copilul, fiind parte a structurii mentale și emoționale a părinților, preia inconștient trauma familiei și o dă mai departe generației următoare, conturându-se astfel o memorie transgenrațională în familia respectivă.

          Repetarea unor evenimente, date sau vârste care compun romanul familial al descendenței noastre este pentru noi o modaliate de a le fi loiali părinților, buncilor și străbunicilor; prin urmare, faptelor, gesturilor și tragediilor lor. E un mod de a continua tradiția familiei și de a trăi în conformitate cu ea. Această loialitate este cea care face ca un student să rateze examentul pe care tatăl său nu a reușit niciodată să-l ia, din dorința inconștientă de a nu-l depăși din punct de vedere social. Sau de a avea aceeași meserie, din tată în fiu. Loialitatea face ca femile din aceeași familie să să căsătorească cu un anumit tip de bărbat și să dea naștere doar fetelor...sau doar băieților.

           Purtăm în noi o puternică și inconștientă loialitate față de istoria noastră familială și ne este tare greu să inventăm ceva nou în viață. Astfel, vedem cum se repetă sindromul aniversar în anumite familii – sub formă de boli, decese, avorturi, accidente – iar asta pe parcursul a trei, patru sau chiar opt generații. Există o rațiune mult mai ascunsă pentru care se repetă aceste secenarii. Luați arborele genealogic al familiei în care se repetă astfel de evenimente și veți vedea că este plin de aceste boli, accidente și tot felul de secrete de familie. Sunt lucruri pe care le ținem ascunse, sunt răni tainice pe care nu vrem să le arătam pentru că ne rușinăm de ele. Tăcerea care se păstrează în privința acestor fantome de familie va conduce la repetarea acestor evenimente până când cel afectat de respectivele somatizări (alcoolism, boli terminale sau psihice etc) va afla de ele, fiind astfel aduse în conștiința membrilor familiei. Când un înaintaș a suferit, este foarte important ca durerea să-i fie recunoscută în rândul urmașilor.

Freud ne-a atras atența că ”ceea ce nu este exprimat prin cuvinte va fi exprimat prin gesturi”. Așa că lucrurile despre care nu vorbim ni se imprimă în subconșient și le transmitem generației următoare, iar membrii acesteia le va repeta fie prin gesturi (comportamente) sau dureri (boli/somatizări).

            Munca psihologului constă în a analiza arborele genealogic al familiei clientului lui și a-l conștientiza de acele repetiții din familia lui, ideal pe ultimii 100 de ani. Dezvăluirea acelor repetiții și descoperirea ”fantomelor” din familia clientului îi provoacă acestuia o emoție așa de puternică, încât reușește să se elibereze de povara fidelității inconștiente față de familia sa. În astfel de demers, sunt de ajutor practicile de analiză a viselor, a desenelor sau repunerea în scenă a vieții unei familii prin psihodramă sau prin practica constelațiilor familiale. Repunând în scenă vechea situație, prin intermediul corpului și nu doar a vorbelor, ajungem să retrăim emoția a ceea ce ne-a fost ascuns și reușim în sfârșit să exprimăm sentimentele reale și tensiunea generată de conflictul dintre ceea ce ni s-a ascuns și ceea ce noi am presimțit. Iată de ce este atât de important să ne putem exprima emoțiile, adevăratele sentimente, sectetele, ne-spusul, traumele ascunse, marile suferințe și doliul.

           Conștientizarea faptului că printr-o fidelitate inconștientă față de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparțin întru totul este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnați să repetăm viețile părinților și bunicilor noștri. Avem libertatea de a alege!

Referințe:

Patrice Van Eersel & Catherine Maillard, Mă dor stămoșii, Ed Philobia, 2002

Didier Dumas, L’Ange et le Fantome, Ed Minuit